Pentru aproape 5 ani am fost defazat pentru ca nu am simtit ca langa mine nu se mai intampla simtire, ca de langa mine se pleca, desi se statea.
Mai apoi, dupa o vreme, din nou defazat, cu aceeasi persoana: nu vedeam ca nu sunt tata. A fost nevoie de negrul pe albul unei hartii ca sa lupte cu sentimentul pe care stiu acum ca mi-l doream: acela ca cei doi ochi albastri mari si aproape deloc plangaciosi sa fie urma mea pe lumea asta.
Si mai apoi o defazare de peste un an si jumatate: cea a unei litere, care s-a jucat cu mine pana cand s-a asezat. Si in tot timpul asta eu mergeam spre alte continente, spre alte tari, spre un alt eu, fara sa-mi dau seama ca litera e cu mine, ma inunda, se aseaza, ma copleseste, ma cuprinde. Se aseaza, se scutura, intoarce spatele, ma scutura, se intoarce, se aseaza. O litera care ar vrea sa fie si sa nu fie, o litera care nu promite. Dar care inunda si provoaca mici puciuri interioare, sub forma de ganduri, mici explozii, randuri, litere asezate unele langa altele.
Acum cateva zile mi-am trecut mana dreapta pe sira spinarii unei pisici. Nu mica, dar nici mare, nici neagra, nici alba, nici vargata, nici patata – doar cu niste ochi care m-au facut sa scriu apoi pe geamul aburit de ploaia din orasul asta ploios o litera. Care nu este litera mea, desi... Am mangaiat pisica, mi-am trecut mana prin blana ei moale, cu gandul...
Ca sunt in ofsaid, ca si acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu