Am fost acasa. N-am avut nevoie decat de o zi acasa, cea mai acasa dintre toate “acasa”-le mele, ca sa simt ca mi se deschid plamanii, creierul si inima. Sa mi se deschida toate simturile, sa zambesc.
Dar si sa vad din nou dragostea. Nu e nevoie de prea mult ca sa vezi o dragoste rasata, o iubire rara. O vezi in gesturi simple: felul in care Bica ii pregateste bunicului cafeaua, pe care i-o pune in cescuta lui, pe farfuriuta lui, modul in care el ii pune ei pe farfuriuta de cafea cubuletul de zahar brun si un biscuite, felul in care le spala dupa ce a terminat si le aseaza la locul lor; ritualul lemnelor asezate pe foc sau a imbracatului, atunci cand el ii tine paltonul iar ea ii aseaza fularul si ii da caciula, privirile pline de acel ceva pe care n-am stiut niciodata sa-l descriu dar mi l-am dorit intotdeauna pentru mine si Ea.
As putea sa-i privesc zile intregi fara sa spun nimic, ascuns intr-un colt al casei in care e liniste. E acea liniste pe care n-o pot gasi nicaieri in lumea asta si pe care doar ei o aduc peste tot unde se afla.
Plec de acasa cu mirosul de cafea la ibric, prajitura de casa, amestecate cu aer de toamna si dragostea lor. Mi s-au imbibat in piele, in minte, in fiecare por si fiecare neuron. Da, sunt norocos ca-i am.
La mine acasa miroase a acasa, a bine si a Rachmaninov. Bicu il iubeste si noi odata cu el :)
