Sunt vinovat...
Ca n-am stiut invata sa-mi deschid aripile ca sa ne invatam a zbura impreuna...
Ca m-am infricosat de mine, fata in fata cu mine si gandul tau. Ca m-am temut de mangaierea antebratului stang cu varfurile degetelor mainii drepte, de gandurile pacatoase, privirile vinovate, aproape salbatice, de impulsurile provocate de gandul tau in mintea mea...
Ca n-am vrut povara neincrederii si geloziei pe orice barbat ti-ar fi avut privirea ori atingerea...
Ca nu sunt in stare sa port greutatea reactiilor noastre impreunate in perioadele de certuri si tensiuni. Si ca mi-a fost mai simplu sa ma scutur de asta si de gandul ca nu-mi permit sa las lucrurile astea sa se intipareasca complet in mine, purtandu-le peste tot pe unde sunt si voi fi...
Ca n-am stiut a face pasii alaturi de tine, ca nu te-am lasat sa ma inveti sa te adulmec, sa te gasesc, sa te iau. Ca nu te-am lasat sa ma cauti, sa ma gasesti, sa ma ai. Sa pasim impreuna. Un lucru ce pare imposibil. Si care ma intreb daca a fost doar in mintea mea...
Ca am plecat. O singura data. Desi gandul tau inca striga, inca se contopeste in melodii sau arome de Chanel, inca se simte in stomac. Inca mangaie antebratul stang, coada canii de cafea si coaja mandarinelor care de cand nu mai esti, imi stau parca mai des in preajma.
Dar si vinovat ca...
Te-am intors de fiece data, ca te-am facut sa crezi, sa vrei, sa cauti, sa doresti...
Te-am facut sa zambesti, sa visezi, sa doresti, sa mangai. Gandul meu, visul meu, dorinta mea, mangaierea mea.
Ti-am provocat asezare, constructie, calm, rabdare...
Dar...e doar o vina...
