Mana lui trecu prin aerul din preajma ei. Vorbea cu silabe mute, respira aer plin de ea, clipea in ritmul lui, uneori viu, alteori pierdut. Canta muzica gandurilor lui, fluierand-o in propozitii fara noima pentru cei din jur.
Mangaia de fiecare data pisica din preajma supermarketului, cea “nu mica, dar nici mare, nici neagra, nici alba, nici vargata, nici patata” doar cu ochi tristi si rascolitori. Ori poate vicleni. Isi trecea mana prin blana care-i imbraca sira spinarii. O hranea cu Whiskas incercand sa-i cumpere afectiunea. Incerca de fapt sa-si cumpere norocul – cel pe care i-l aduceau in minte ochii ei vicleni si tristi.
Uneori se intindea in pat si pana si visele i se intristau. Alteori se trezea scriind pe geamuri ori in agende o litera care desi era a lui, nu era a lui. Citea poezii cu care se clatea de cifrele zilei si ar fi vrut literele lui, pentru el.
sâmbătă, 29 august 2009
miercuri, 5 august 2009
Defazare
Pentru aproape 5 ani am fost defazat pentru ca nu am simtit ca langa mine nu se mai intampla simtire, ca de langa mine se pleca, desi se statea.
Mai apoi, dupa o vreme, din nou defazat, cu aceeasi persoana: nu vedeam ca nu sunt tata. A fost nevoie de negrul pe albul unei hartii ca sa lupte cu sentimentul pe care stiu acum ca mi-l doream: acela ca cei doi ochi albastri mari si aproape deloc plangaciosi sa fie urma mea pe lumea asta.
Si mai apoi o defazare de peste un an si jumatate: cea a unei litere, care s-a jucat cu mine pana cand s-a asezat. Si in tot timpul asta eu mergeam spre alte continente, spre alte tari, spre un alt eu, fara sa-mi dau seama ca litera e cu mine, ma inunda, se aseaza, ma copleseste, ma cuprinde. Se aseaza, se scutura, intoarce spatele, ma scutura, se intoarce, se aseaza. O litera care ar vrea sa fie si sa nu fie, o litera care nu promite. Dar care inunda si provoaca mici puciuri interioare, sub forma de ganduri, mici explozii, randuri, litere asezate unele langa altele.
Acum cateva zile mi-am trecut mana dreapta pe sira spinarii unei pisici. Nu mica, dar nici mare, nici neagra, nici alba, nici vargata, nici patata – doar cu niste ochi care m-au facut sa scriu apoi pe geamul aburit de ploaia din orasul asta ploios o litera. Care nu este litera mea, desi... Am mangaiat pisica, mi-am trecut mana prin blana ei moale, cu gandul...
Ca sunt in ofsaid, ca si acum.
Mai apoi, dupa o vreme, din nou defazat, cu aceeasi persoana: nu vedeam ca nu sunt tata. A fost nevoie de negrul pe albul unei hartii ca sa lupte cu sentimentul pe care stiu acum ca mi-l doream: acela ca cei doi ochi albastri mari si aproape deloc plangaciosi sa fie urma mea pe lumea asta.
Si mai apoi o defazare de peste un an si jumatate: cea a unei litere, care s-a jucat cu mine pana cand s-a asezat. Si in tot timpul asta eu mergeam spre alte continente, spre alte tari, spre un alt eu, fara sa-mi dau seama ca litera e cu mine, ma inunda, se aseaza, ma copleseste, ma cuprinde. Se aseaza, se scutura, intoarce spatele, ma scutura, se intoarce, se aseaza. O litera care ar vrea sa fie si sa nu fie, o litera care nu promite. Dar care inunda si provoaca mici puciuri interioare, sub forma de ganduri, mici explozii, randuri, litere asezate unele langa altele.
Acum cateva zile mi-am trecut mana dreapta pe sira spinarii unei pisici. Nu mica, dar nici mare, nici neagra, nici alba, nici vargata, nici patata – doar cu niste ochi care m-au facut sa scriu apoi pe geamul aburit de ploaia din orasul asta ploios o litera. Care nu este litera mea, desi... Am mangaiat pisica, mi-am trecut mana prin blana ei moale, cu gandul...
Ca sunt in ofsaid, ca si acum.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)