Bicule,
În clipa asta, când îţi scriu, te am în minte zâmbind. Am încercat să mi te amintesc altfel, dar nu prea mi-a ieşit. M-am tot gândit ce ţi-aş spune din ce nu ţi-am spus până acum...şi nu ştiu. Doar că te iubesc (deşi ştii asta, ţi-am spus-o, poate nu destul de des) şi că îţi mulţumesc că amprenta ta mă însoţeşte, e cu mine, oriunde merg, orice fac. Restul lucrurilor...sunt ale noastre.
Mă gândeam oare ce le-aş spune copiilor mei despre tine? Şi mi-am dat seama că nu le-aş spune, nu doar cuvintele te-ar purta pe tine, Bicul meu, spre ei, sau nu numai le-aş spune, ci aş face cu ei ce făceai tu cu mine, ca tată, aşa cum mi-ai fost tu mie cât am fost copil. I-aş purta în zbor, în spate, pe umeri, alergând şi făcând ca avionul, i-aş ridica cât mai sus ca să vadă cum e să fii un brav zburător; i-aş duce de mână până la aeroport ca să le arăt marile păsări de fier care taie cerul şi ajung cât ai pocni din degete până în cealaltă parte de lume (aşa îmi spuneai despre ele, ţin minte şi acum, când aproape mi-au devenit prietene şi mă poartă între voi, cei dragi ai mei şi acest celălalt capăt de lume; şi aş risca să iau şi amendă din cauza asta, aşa cum ai luat tu când m-ai dus pe mine să ating un avion). M-aş război cu ei cu săbii din lemn, cu caschete încrustate, asemeni cavalerilor medievali, aşa cum am fost noi doi, în războaiele din livadă; i-aş învăţa să fure ouă din cuiburi de păsări, dar şi cum să le pună înapoi, i-aş învăţa să stea în şa, aşa cum m-ai învăţat tu pe mine. Le-aş vorbi despre oameni şi le-aş spune ce mi-ai zis tu mie: “Priveşte în jurul tău cu atenţie şi nu lovi în ceilalţi, chiar dacă uneori ei sunt răi cu tine. Dar nu-ţi lăsa datoriile neplătite. Nu intra în lupte pe care ştii că nu le poţi duce. Nu te lăsa să putrezeşti, nu-ţi lăsa creierul să doarmă, trage de tine când alţii nu o fac. Iubeşte-ţi şi respectă-ţi femeia, preţuieşte-o şi ţine-o de mână ca şi cum ea ţi-ar fi univers – femeia care alege să ţi se aşeze alături îţi va fi companion şi aliat în lupta cu viaţa”.
De la tine şi Bica am învăţat să ţin de mână femeia pe care o iubesc, de la voi m-am încărcat cu pilda unui doi care luptă cu viaţa. Încercând să mi te imaginez de unul singur, tu, bărbatul demn şi frumos care mă purta prin lume, mă ducea la şcoală şi mă asculta la poeziile la română, mi-am dat seama că de fapt că atunci când îmi spuneai că pe tine nu te cheamă în nici un fel fără Bica, asta era de fapt pilda dragostei. Că voi doi m-aţi învaţat ce este dragostea: faţă de o femeie, faţă de un bărbat (aceea din ochii Bicăi atunci când te privea), faţă de un copil (cea cu care m-aţi înconjurat în toţi aceşti ani şi pentru care vă mulţumesc). Pentru toate astea îţi mulţumesc, vă mulţumesc...
Şi vă iubesc...
Semnez
A.,
aşa cum m-ai încrustat pe coaja copacului pe care l-ai plantat în livadă, în ziua în care m-am născut
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu